Când trebuie să vedem prin alți ochi...

În weekendul acesta a trebuit să ajung la un cabinet oftalmologic să îmi refac ochelarii de citit și de lucru. Cei vechi pe care îi am - încă - au început să pălească, probabil că și la ei există vârsta ca la oameni... Eram chiar foarte preocupat să văd bine și să nu fiu jenat de rănile care mi le lasă pe nas, uneori, vechii mei ochelari. Nu i-am abandonat încă, mai sunt cu ei pe nas, dar încet, încet, parcă simt că li s-a dus viața. Nu cred că am făcut o alegere corectă atunci când i-am luat prima dată, deși rețeta de la oftalmologul de acum 3 ani a fost și astăzi bună. Adică cu aceiași dioptrie vedeam bine și cu noii ochelari testați la un punct oftalmologic din oraș de la noi, care l-am găsit deschis în weekend.

Uneori lucrurile din viață sunt precum ochelarii. Înțelegem anumite lucruri dacă le percepem în mod adecvat, dacă le studiem de aproape, dacă le observăm și le vedem corespunzător. Alții au alte perspective, alte unghiuri de vedere, alte idei. Probabil că anumite idei de-ale altora seamănă cu ale noastre, sau poate alții au mai multă lumină asupra anumitor lucruri decât noi. Dar poate că și noi vedem ceea ce alții nu văd și asta se datorează și felului nostru de a fi. Trăirea și educația noastră determină modul cum reacționăm și cum răspundem la ceea ce percepem în jurul nostru și făcând astfel, noi de fapt exprimăm părerea și... vederea noastră personală cu privire la acel lucru.

Ne luăm ochelarii de pe ochi și uneori vedem lucrurile în ceață. Sau poate vedem ceva mai bine decât cu ochelarii pe nas - atunci ar trebui să mergem la alt consult oftalmologic să vedem dacă toate sunt în regulă cu ochelarii noștri, cu ochii noștri, cu dioptriile ochelarilor.

Nu, nu scriu acest articol ca să fac ”reclamă mascată” la un cabinet oftalmologic, ci scriu pentru că mi-am dat seama că atunci când ai ochii care trebuie să îi ai... vezi lucrurile care trebuie să le vezi. Și dacă închidem ochii... este logic că nu vom vedea ce nu trebuie să vedem.

Ceea ce punem înaintea ochilor noștri determină și ceea ce ne pasionează, ce ne frământă, ce ne face să mai ieșim din monotonia de zi cu zi. Îmi aduc aminte de un bătrânel de care am avut grijă cu ceva timp în urmă și el avea un mare ”of” pe inima lui... vroia ca în fiecare dimineață să îi aducem ziarele principale din acea zi, apă proaspătă de la alimentara din apropiere... și să aibă ceva consistent de mâncare pe masă. Fiica acestui bătrân a încercat să îi spună omului că tehnologia de acum a evoluat, că există tablete și internet unde poate citi și răsfoi la nesfârșit ziare, arhiva de ziare, ba chiar să economisească un bănuț în plus prin a folosi un aparat electronic în locul ziarelor tipărite pe hârtie de tipografie. Avea el un fix, nu i-l scotea nimeni din cap. Ziarul tipărit era ziar tipărit. Dacă era pe tabletă... nu era ziar, era orice altceva.

Într-o dimineață, când mergeam la chioșcul de ziare, îmi amintesc că am fost să iau eu ziarele pentru acest bătrânel și doamna care vindea ziarele m-a recunoscut. Pusese deja deoparte cele 5-6 ziare pe care știa că noi le cumpăram zilnic, și unul dintre ele nu era venit pentru că nu au mai adus la acel chioșc acel ziar. Când ne-am întors la bătrân cu ”veștile”, parcă ar fi intrat toate în sac... a trebuit să îi găsim ziarul acela lipsă neapărat, și a trebuit să ne cam dăm peste cap, vorba vine acum, ca să îi facem rost de acel număr, din acea zi, de la acel ziar. Probabil că era un serial acolo și omul nu dorea să-l scape. Sau poate că... tabietul lui era de neschimbat, indiferent de ce s-ar întâmpla - nu putea fără acel ziar și cu asta basta!

Într-o altă ocazie vânzătoarea de la chioșcul de ziare, deși ea își vindea prin noi - și implicit prin banii acestui bătrân mai puțin înțelept cu finanțele - marfa ei, ne-a întrebat, mai în glumă, mai în serios, ”nu a murit moșul?” Nu am înțeles atunci care a fost aluzia. Probabil că aveau și ei în familie sau au auzit cazuri similare de bătrâni care stau și cumpără grămezi de ziare să le citească și se îngroapă în casă cu ele. Pe moment nu mi-am dat seama la ce se referea așa că am răspuns rapid și simplu, ”nu, nu!” ca să scap, și apoi am zâmbit, încercând să mă integrez cu tonul de vorbă pe care l-am presupus eu că era în discuție. Dar apoi mi-am dat seama ce însemnau vorbele lor. Și ei se săturaseră de el, de câte ziare lua, de câte pretenții avea, de câți bani arunca moșul în vânt, în loc să facă altceva mai bun cu ei.

Omul avea ochelarii lui și nimeni nu îi putea schima vederea lui. I-am spus lucruri pe care a fost uimit să le audă, dar nu a dorit să facă vreo schimbare, deși a rămas văduv. A început să se înece în cititul ziarelor și de fapt vederea lui se ducea încet, încet. Nu doar vederea lui fizică, dar și cea spirituală. Nu credea în eternitate, dar mergea la biserică, când avea chef, ce-i drept. Nu credea în viața de apoi, dar credea în reîncarnare și zeități păgâne. Nu credea în Biblie, dar citea și asculta ce ziceau alții despre și din ea. S-a mulțumit să aibă toată viața ochelarii religiei sale de aparență - că era cineva, dar de fapt era un ateu, dar pentru alții cu acei ”ochelari” părea mai abordabil, mai în regulă decât cum era el de fapt. În realitate el era un persecutor al tuturor din jurul lui. Pe vremea lui Ceaușescu a deținut funcții de conducere și a avut influență în jur. Și pensia lui spunea ceva în acest domeniu. Doar că inima lui nu mai vedea ceea ce trebuia, pentru că el deja era îngropat în deznădejdile și în negativismul său. Au încercat unii și alți să-l aducă pe altă cale, să uite de moartea soției lui, să meargă mai departe în viață. A refuzat. A continuat să poarte aceiași vechi ochelari până în ziua când s-a stins subit și nu a mai avut nimeni ce să facă.

Nu mai putea nimeni să îi curețe ochii ca el să poată vedea mai bine lucrurile de acum... pentru că el era deja dus, era în lumea celor care nu cuvântă. Și deși preotul l-a îngropat și l-a făcut că ar fi ajuns în rai - un lucru pe care nici unul dintre noi nu îl vom știi pe acest pământ, indiferent ce ce ochelari avem pe ochi, indiferent de ce vedere avem acum, aici, despre ziua de mâine, despre viitor, despre eternitate. Nimeni nu mai putea modifica vederea acestui om acum că era trecut din portalul nostru fizic.

Nu știu dacă ai citit aceste rânduri și te-ai gândit să îți cureți puțini ochelarii tăi, sau poate lentilele de contact. Dacă te-ai gândit, ai cugetat la cum vezi tu lucrurile în viață, dacă ești maleabil, dacă lași ca lucrurile să te schimbe în mai bine, sau devii mai încăpățânat, mai rigid, mai aspru cu tine, cu alții, poate îți faci acum timp să lași ochelarii tăi jos și să cugeți la felul cum vezi tu lucrurile în viață. Puneți întrebările esențiale ale vieții și vezi ce răspunsuri ai acum. Apoi puneți ochelarii înapoi pe nas și gândește-te la răspunsurile care le-ai dat. Imaginează-ți că ți se dă ocazia să vezi din afara corpului tău felul cum arăți tu, felul cum vezi tu lucrurile, felul cum tratezi pe alții, felul cum îi citești tu pe oameni. Apoi revino la normal, la cine ești tu de fapt... și vezi ce fel de ochelari ai acum, și dacă nu cumva trebuie să mergi la un consult oftalmologic. Sau la Isus, care a dat vedere celor cu probleme cu ochii. Care a adus eliberare la cei care erau în întuneric și nu vedeau o cale de scăpare. În cele din urmă... purtatul de ochelari nu îți va arăta ce direcție urmezi - cum au caii la căruță - ci îți va limpezi felul cum faci acea direcție și consecințele care vor urma.